La scurt timp după război, statele care aveau flote importante de avioane au început programe de dezvoltare a rachetelor ghidate cu adevărat. Au fost testate mai multe sisteme de ghidare, inclusiv ghidarea cu ajutorul fasciculului radio sau radar, ghidarea prin comandă radio şi ghidarea optică, dar din anii 1950, au fost folosite trei metode principale. Pentru acţiunile desfăşurate la distanţă mică, sistemul pe bază de infraroşii a fost mult timp sistemul de bază. Un sistem de detecţie sensibil aflat în vârful unei astfel de rachete se fixează pe căldura generată de avionul ţintă şi rachetă zboară apoi automat spre sursa de căldură.
 |
| Shafrir 2 |
Primele rachete din varianta iniţială AIM-9 Sidewinder şi arma britanică Firestreak puteau ataca numai din spate, sistemele lor electronice primitive fiind capabile să detecteze numai emisiile masive de căldură provocate de dispozitivele de evacuare ale motoarelor cu reacţie ale ţintei. Treptat însă, tehnologia din ce în ce mai performantă a făcut ca sistemele de detecţie să fie mult mai sensibile, iar capacităţile rachetelor s-au îmbunătăţit treptat. Până în anii 1980, rachetele cu sistem de detecţie a căldurii ajunseseră la capacitatea de a prinde o ţintă indiferent de pozitia ei faţă de rachetă, chir şi din unghiul mort de detecţie. În cele mai multe cazuri, un radar folosit la bordul avionului este folosit şi pentru a plasa sistemul de detecţie al rachetei pe ţintă, apoi acesta face singur detectia sursei de căldură. Rachetele de tipul Vympel R-73(AA-11 Archer"), cele israeliene Python IV ţi IV, AIM-123 ASRAAM şi AIM-9X Sidewinder, au devenit extrem de performante în ceea ce priveşte luptele aeriene la mică distanţă, deoarece ele au capacitatea dea urmări tinte în afara unghiului de ochire, care le permite să fie lansate asupra unui avion care trece la 180* faţă de direcţia dată. Israelul pretinde că racheta Python V are şi un mod de blocare pe ţintă după lansare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu