Rachetele aer-aer

            Rachetele aer-aer (denumite pe scurt AAM), sunt principalele arme ale luptelor aeriene moderne. Dimensiunile lor variază de la rachetele mici sol-aer transportate de o persoană modificate pentru a putea fi folosite pentru a conferi elicopterelor o oarecare capacitate de autoapărare, până la armele masive care cântăresc o jumătate de tonă şi care sunt capabile să lovească ţinte aflate la peste 160 kmdistanţă faţă de locul de lansare.

Primele rachete
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania a avut de înfruntat un masiv asalt aerian. În timpul luptelor, aviOanele de vânătoare echipate cu mitraliere sau tunuri trebuiau să zboare la mică distanţă de aparatele inamice, ele devenind astfel ţinte uşoare pentru sutele de mitraliere defensive aflate la bordul bombardierelor USAAF. Luftwaffe a căutat să extindă raza de acţiune a armamentului de pe avioanele de vânătoare şi să conceapă în acelaşi timp arme mult mai distructive. S-au folosit numeroase metode, inclusiv tunuri mai mari sau mortiere prinse orizontal, dar tot acum a avut loc şi primul experiment cu rachete aer-aer ghidate. Henschel Hs298 era o rachetă cu conbustibil solid, cu două trepte, care cântărea 120 Kg, cu o rază de acţiune de aproximativ 8 Km, ghidată prin comandă radio.

Henschel Hs298

Ruhrstahl X-4 

Racheta Ruhrstahl X-4 avea o mărime de două ori mai mică, zbura 5Km şi era ghidată prinfir. Nici una dintre ele nu a fost uşor de utilizat şi ele nu au ajuns pe câmpul de luptă.
Mult mai eficiente au fost rachetele fără ghidaj de tipul R4M. Racheta R4M, avea un diametru de 55 mm cu un focos de 0,5Kg şi era stabilizată în zbor de 8 derive, fiecare dechizându-se la lansare. Principalul avion care transporta rachetele R4M a fost Messerschmitt Me 262, care putea transporta câte 12 rachete sub fiecare aripă, pe grinzi de lemn. Toate puteau fi lansate în mai puţin de 1 secundă şi în mod normal erau trase în două salve de câte 12 . R4M avea o distanţă mximă de zbor de 1,5 Km şi focosul său cu explozibil foarte puternic avea un efect devastator asupra bombardierelor. După încheierea războiului, multe forţe aeriene au folosit rachetele cu derive pliabile pentru a înarma avioanele de interceptare a bombardierelor, cel mai eficient fiind probabil sistemul "Mighty Mouse " utilizat de avioanele de vânătoare din cadrul USAF, inclusiv pe aparatele F-86D Sabre şi F-89 Scorpion. Cea mai elaborată rachetă fără ghiudaj a fost AIR-2 Genie, care purta un focos nuclear şi era destinată să distrugă o întreagă flotă de bombardiere ostile.